Sosirea a fost destul de…disperată. Aveam programare la o degustare de vinuri peste 30 de minute și destinația noastră părea… aiurea. Eram co-pilot și eram responsabil cu traseul. Iar atunci simțeam această responsabilitate în toate celulele mele. Am verificat încă o dată locația, strada și numărul, și încă o dată, și încă o dată. Și totuși eram în mijlocul câmpului, era în februarie, începea să se însereze și nu vedeam decât noroaie peste tot. Am făcut vreo 200 de km de la locația precedentă și nu era momentul să greșesc. Și totuși…
Am redus zoom-ul hărții de pe telefonul mobil, pentru a avea o perspectiva mai largă asupra locației și… m-am luminat la față. Strada era de fapt una extrem de lungă, în formă de z și cu numerele dispuse aleatoriu. M-am repoziționat, ne-am repoziționat și am găsit destinația noastră în următoarele 5 minute.
Gazdele noastre s-au dovedit extrem de înțelegătoare cu graba noastră, ba ne-au pus la dispoziție și serviciul de transport la crama din vecinătate. Am ajuns la Takler din Szekszard, Ungaria și am avut o seară încântătoare în compania vinului roșu și a oamenilor calzi.
Am văzut căsuța în care eram cazați doar pe înserate, și încă sub influența vinului și a oamenilor calzi. Era o lucrare adorabilă, amplasată în mijlocul viilor, la 10 metri de conacul gazdelor noastre. O încăpere micuță și dichisită, o baie la fel și tot dichisită. Ferestrele mici purtau mușcate și flori de stâncă. Mobila simplă, elegantă fără să epateze, albă, era atât cât trebuie. Totul era bine întreținut și la locul lui. O casă în care ai putea să-ți petreci restul vieții, cu bani puțin și griji mărunte. O casă în care să trăiești, nu să muncești.
Am văzut multe case mici prin periplurile mele. Am văzut case mici în Ungaria, în Austria, în Italia. Iar oamenii ieșeau zâmbind din ele. Îmi plac oamenii zâmbitori care ies din casele lor mici. Dar am văzut și case mari. Mai ales în România am văzut case mari. Am văzut prin munții Carașului case în care musai să locuiască 3 generații. Uneori câte o bătrânică singură ieșea din bucătărie pentru a se așeza pe banca din fața casei în așteptarea nepoților. Am văzut case mari în Maramureș, făcute cu multă muncă de oameni blonzi și arși de soarele Mediteranei, cu frunți încrețite, spatele cocoșat și fără alte gânduri decât munca și iar munca. Am văzut case mari prin orașele patriei, locuite de oameni spilcuiți, auriți și scobiți, agramați și întârziați.
Cu toate astea, nu știu de ce, mie îmi plac casele mici. Casele mici din care ies oameni zâmbitori.
Be First to Comment