Întotdeauna mi-au plăcut călătoriile în locuri neobișnuite. Cu cât erau mai sălbatice, mai inaccesibile, mai “bătute de Dumnezeu”, cu atât mi se păreau mai atractive. Vă voi povesti pe scurt despre un astfel de loc.
Îi cunoșteam de puțină vreme pe acești oameni. Au ajuns la biroul meu prin intermediul unui prieten, bijutier și el. Frații urmau să își deschidă o bijuterie în Timișoara, după ce operau una în Caransebeș de ceva vreme. În Serbia, de unde veneau, mai aveau câteva bijuterii, buticuri de îmbrăcăminte, o pensiune. Un mic imperiu comercial. Iar la cea de a doua întâlnire m-au surprins invitându-mă la petrecerea anuală a bijutierilor din Serbia. “Au preluat colacul”, îmi explicau, și este rândul lor să organizeze evenimentul breslei. O vor face în zona unde s-au născut și de unde conduc micul lor imperiu, valea Timocului.
Așa am ajuns în acel ținut uitat de lume, aproape și totuși îndepărtat. Timocul este foarte prezent în conștiința românilor – e locul unde populații străvechi de români se luptă pentru a își păstra identitatea, știm noi – și totuși pare că nimeni nu mai călătorește acolo. Faptul că Srdjan și Barbara aveau tatăl sârb și mama vlahă nu avea decât să-mi trezească și mai mult interesul pentru această calătorie.
Am trecut Dunărea peste barajul de la Porțile de Fier și, după câteva minute printre vestigii în ruină ale epocii de aur titoiste, poposim scurt la cetatea “Fetislam”. “Islamul Cuceritor”, fortăreața turcească ridicată la marginea marelui Imperiu Osman și renovată recent este poate semnul cel mai evident că am pășit în Balcani, acei Balcani misterioși și atrăgători pentru occidentalul din noi. Malul sârbesc al Dunării ni se înfățișează abrupt, spectaculos prin frumusețea lui și straniu în lipsa mulțimilor de vile și a hoardelor de populații motorizate cu care am fost obișnuiți pe celalalt mal.
După Cladova coborâm spre Negotin mergând apoi paralel cu râul Timoc, cel care a dat denumirea acestui ținut uitat de lume. Râul reprezintă astăzi frontiera dintre Serbia și Bulgaria, iar regiunea a fost și este la periferia zonelor de interes politic, administrativ și economic al țărilor din zonă. Înglobat în Serbia după răscoala antiotomană din 1830, apoi componenta a regatului de la primul război de independență din 1878, Valea Timocului a rămas totuși un ținut de periferie, greu de stăpânit de noul stat. În 1883, Regele Milan Obrenovic introduce serviciul militar obligatoriu și încearcă dezarmarea țărănimii în una dintre multiplele sale încercări de modernizare a țării. Populația din Valea Timocului, sârbi și români deopotrivă se răscoală refuzând să se supună autorității centrale. A fost ultima mare răscoală țărănească din statul modern sârb.
Astăzi valea Timocului îmi pare la fel de sălbatică precum e în legende. Infrastructura modernă abia e identificabilă, natura imperceptibil domesticită în timp ce padurile dese și pășunile viguroase sunt omniprezente. Trecem pe lângă Negotin, pe care îl vom vedea în zilele următoare, și poposim la Rogljevo – destinația noastră finală.
Rajac și Rogljevo sunt două sate aparte. Păstorii și agricultorii zonei au observat că pământul calcaros de pe cele două dealuri e foarte potrivit pentru cultura viței de vie. Au cultivat-o cu succes, au transformat-o în vin și rakija. Apoi au decis să contruiască “în vie” pivnițele și construcțiile destinate prelucrării strugurilor, apoi locuințe temporare pe care să le folosească în vremea culesului și pregătirii recoltei. Așa s-a născut un Rajac și un Rogljevo de munte, separat de satele de vale. Două așezări încărcate de pivnițe, crame, taverne și case de oaspeți, de un pitoresc deosebit și care fac parte astăzi din patrimoniul cultural al Serbiei fiind neatinse de civilizația modernă a benzinăriilor și internetului de mare viteză. Sunt locuri pe care le recomand pentru originalitatea arhitecturii, patrimoniul social și diversitatea naturii. Dar, Rogljevo și Rajac m-au impresionat de mai multe ori în acele zile.
Petrecerea bijutierilor a ținut toată noaptea, bucatele nesănătoase și vinul locului au contribuit evident la buna noastră dispoziție. Dar gazdele au ținut să prezinte împrejurimile oaspeților veniți din străinătățuri. Prima oprire a fost la o construție din lemn ce găzduia muzeul local, atât de local încât era proprietatea lor. Iar muzeul conținea o colecție impresionantă de arme de panoplie – că doar la 1883 nu au fost predate toate. Și mai conținea o colecție impresionantă numismatică, incluzând monede din antichitatea grecească, de pe vremea impăratului Constantin sau a impărătesei Maria Teresia, cam de la toți cei care au trecut prin zonă – că doar era muzeul unor bijutieri. Dacă aveți amintiri impresionante privind muzee tematice ingenios concepute prin Paris sau Amsterdam, gândiți-vă cum ar fi să dați de unul într-un sat viticol de la marginea Europei. Dar stați să vă spun că muzeul avea și o secție de istorie naturală în care era expus un mamut. Unul de vreo 5 metri, cu fildeș cu tot.
Dar ceea ce s-a dovedit straniu și incitant pentru un pasionat de istorie ca mine a fost altceva. În Rogljevo și Rajac există două cimitire neobișnuite. Localnicii știu despre ele, turiști sârbi din Belgrad sau Niș le vizitează uneori. Cercetătorii vor să le înscrie în patrimoniul Unesco. Dar deocamdată sunt două cimitire năpădite de bălării, stăpânite mai mult de legende decât de academicieni. Iar legendele spun că acele necropole au o vechime de un mileniu. Ele au fost edificate de populațiile precreștine vlahe care locuiau în acele locuri înainte de venirea slavilor. Sute de mici obeliscuri, pietre funerare împodobite cu elemente biomorfe – flori, animale – sau semne grafice, dovedesc existența unor populații cu preocupări avansate și tradiții bine închegate. Ulterior, în zonă au ajus slavii de curând creștinizați. Departe de apariția unui conflict între cele două populații sau între credințele pe care le adoptaseră, așezările și necropolele adiacente au continuat să fie folosite. Pentru o perioadă pietrele funerare au fost împodobite cu elemente biomorfe și creștine. Apoi crucile au înlocuit cu totul florile. În legende nu e loc de conflict inter-etnic, exterminarea unor populații sau alte grozăvii cu care ne-au obișnuit politicienii contemporani.
Atât, acum, despre Valea Timocului din Serbia. Celebrul arhitect Ludwig Mies van der Rohe spunea odată că “Dumnezeu se află în detalii”. Cred că unul dintre detalii este acolo, în acel loc “bătut de Dumnezeu”, pe valea Timocului pe care vă recomand să-l vedeți. E aproape, oricât de departe vi se va părea.
Be First to Comment