Nu credeam că voi ajunge aici. Oricum nu credeam că voi ajunge aici în preajma anului nou 2013. Pământul înghețat scrâșnea sub talpa bocancilor și o ceață deasă îmi întuneca orizontul. În față mi se înfățișează intrarea impunătoare a lagărului de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Clădirea din cărămidă roșie pare mai degrabă intrarea într-o fabrică veche. Pășesc pe linia de cale ferata și inima mi se strânge cu putere. Știu că aici au fost uciși peste 1 milion de oameni iar asta e suficient ca să îmi strângă inima în piept.
Sunt înăuntru. Sute de barăci, aliniate impecabil, rețele de sârmă ghimpată și șanțuri, perfect amplasate. Nu credeam că poate fi atât de mare. Se pare că multe nu știam, nu credeam, și cu greu le cred și azi.
Aici soldații care, cu ceva vreme în urmă reparau tractoare sau dulghereau mobilă în orașele Germaniei, aici zic siluiau, măcar și prin nepăsare oameni, mulți, mulți oameni. Un laureat al Premiului Nobel pentru chimie proiectează o uzină de cauciuc sintetic la 2 km depărtare, și o optimizează pentru muncă silnica. În barăci murdare, doctori în medicină realizează primele experimente genetice.
Îmi amintesc că am citit odată stenogramele discuțiilor în care se puneau la cale detaliile “soluției finale în chestiunea evreiască”. Un glonț costă prea mult, nu putem risipi muniția – spunea cineva. Folosind gazele de eșapament nu putem asigura un randament ridicat – spunea un altul.
În perioada finală a războiului, numărul lagărelor și al sublagărelor de concentrare se ridica la 300 iar personalul militar și nemilitar implicat în administrarea lor era de peste 100.000 de oameni, germani cu precădere dar aparținând majorității națiunilor europene. O suta de mii de oameni care se trezeau în fiecare dimineață, se spălau pe față și privindu-se în oglindă se pregăteau să facă rău. În fiecare dimineață.
De ce oare, oameni care în viața de dinainte de război erau fermieri, mecanici, medici sau laureați Nobel ar fi dezaprobat astfel de fapte, apreciindu-le abominabile, au ajuns mai târziu să le comită. În fiecare dimineață.
Celebrul psiholog american, Philip Zimbardo, a realizat în august 1971 un experiment al închisorii. El a ales ca subiecți un număr de studenți pe care i-a împărțit în două grupe egale ca număr. O grupă urma să joace rolul de “gardieni”, în timp ce ceilalți jucau rolurile de “deținuți”.
Philip Zimbardo, împreună cu Craig Haney, Curtis Banks și David Jaffe, masteranzi în psihologie la rândul lor, au amenajat în subsolul Facultății de Psihologie din cadrul Universității Stanford o închisoare. Au procedat astfel întrucât realizarea experimentului într-o închisoare reală ar fi fost imposibilă.
18 studenți, selectați în urma unui anunț în ziarele locale, având un nivel de educație normal, fără diferențe majore de comportament între ei, fără probleme de natură psihică și fără cazier, au fost împărțiți în două grupuri. 9 dintre ei jucau rolurile de gardieni, în timp ce ceilalți 9 rolurile de detinuți.
Rolurile au fost luate în serios în ciuda faptului că participanții erau conștienți că este vorba doar de o simulare, de un joc. Unul dintre “gardieni” declara la finalul experimentului, că a trăit primele zile sentimentul ridicolului. Îmbrăcat fiind în ținuta kaki și cu ochelarii de soare era nevoit să iși înăbușească excesele de râs în fața colegilor și prietenilor săi care jucau roluri de deținuți.
Excesul de zel al participanților, în special al gardienilor, a făcut ca încă din prima noapte în interiorul “închisorii” să aibe loc o revoltă a deținuților. Aceștia, treziți cu brutalitate în miezul nopții pentru “apel”, s-au răzvrătit împotriva presupușilor gardieni, baricadându-se în celule. “Forțele de ordine” s-au văzut nevoite să apeleze la extinctoarele amplasate în incintă pentru a-i îndepărta de ușile celulelor.
Pe măsură ce zilele treceau, s-a observat că gardienii abuzau de putere agresându-i pe deținuți. Au apărut favoritismele. Cei care respectau regulile și îi ascultau necondiționat pe gardieni aveau parte de mici favoruri. Chiar li s-a amenajat o celulă cu condiții civilizate. Celor care opuneau rezistență și se revoltau le erau interzise și minimele drepturi pe care le aveau: de a mânca și de a folosi toaleta amenajată la capătul culoarului.
Unul dintre foștii gardieni, cel mai blând dintre toți în viața reală, s-a dovedit a fi cel mai necruțător în timpul experimentului. Și-a pierdut calmul când unul dintre deținuți a refuzat să mănânce și i-a turnat acestuia mâncare pe față.
Ostilitățile dintre cele doua grupuri au început să fie evidente dupa a 3-a zi de experiment. Gardienii erau singurii care își manifestau sentimentele, în timp ce deținuții erau nevoiți să și le reprime. Primii aveau manifestări imprevizibile, refuzând adesea să răspundă la întrebările simple și legitime ale deținuților.
În cea de a patra zi, Zimbardo a adus în închisoare un preot care să stea de vorba cu subiecții deținuți. S-a observat că în marea lor majoritate s-au prezentat cu numărul de identificare pe care l-au primit la “arestare”. În timpul discuțiilor pe care le-au purtat cu preotul, subiecții au abordat mai mult subiectele legate de condițiile din închisoare și mai puțin pe cele personale. Zimbardo și-a confirmat ipoteza că persoanele în detenție au tendința de “dezindividualizare”.
Uimitor pentru cercetători a fost faptul că până și preotul, care știa că este vorba despre un experiment, a luat în serios conversațiile pe care le-a avut cu deținuții, promițându-le acestora că va interveni pentru ei, să obțină condiții mai bune de trai în detenție. De asemeni, le-a promis că va ajuta la contactarea unor avocați pentru a îi elibera.
Experimentul urma să se desfășoare timp de 14 zile dar, în urma reacțiilor apărute în rândul participanților, a fost întrerupt după o săptămână. Familiile acestora au apelat la rândul lor la avocați pentru a cere încetarea experimentului și eliberarea studenților.
Cu toate acestea, cercetătorii au tras concluzii importante legate de modul în care rolurile sociale și mediul conjunctural influențează caracterul uman. Ei au concluzionat că puterea contextului social în care se află o fiinţă umană într-un anumit moment este de cele mai multe ori dominantă faţă de capacitatea de a se opune a acesteia.
Rolurile pe care pe care le jucăm în societate sunt determinate de contextele sociale și de gradul de autoritate care ne este oferit prin funcție.
Când ne aflăm în grupurile noastre sociale, personalitatea noastră este puternic influențată de regulile ce sunt impuse în grupul din care facem parte, de cerințele pe care le au de la noi ceilalți și sunt puternic accentuate de dorința de a nu da greș, de a respecta legile și de a avea simțul datoriei împlinite.
Evenimentele socio-politice sau economice pe care le trăim au un efect asupra caracterului uman determinând reacții variate, funcție de cât de afectate ne sunt viețile și siguranța.
În situațiile duse la extrem, cei care au puterea au tendința de a își depăși atribuțiile, în timp ce cei cu drepturi limitate au tendința de a se revolta, apoi de a se resemna și de a se interioriza. Impactul pe care îl au situațiile extreme: de război, de închisoare, chiar și de dictatură asupra individului au ca rezultat o transformare interioara a caracterului acestuia.
Prin experimentul condus de psihologul Philip Zimbardo s-a demonstrat că “situațiile extreme și nu personalitatea deviantă se află la originea disfuncțiilor sociale”. La finalul experimentului încheiat cu o săptămână înainte decât fusese programat, Zimbardo remarca că “forțele situaționale pot produce, într-adevăr, modificări ale naturii umane, mai spectaculoase decât transformarea”. În cartea despre experiment, autorul menționează că “pe măsură ce gardienii deveneau agresivi, deținuții deveneau pasivi. Asertivitatea gardienilor a dat nastere dependenței deținuților. Depresia și lipsa de speranță a deținuților a corespuns sentimentului de control dezvoltat de gardieni”.
Experimentul inchisorii, dar si alte experimente de acest tip, arată că și cei mai buni dintre oameni pot suferi transformări majore în anumite contexte ce favorizează comportamente considerate aberante în mod normal.
Se poate explica astfel, de ce în timpul celui de al doilea război mondial, unii indivizi considerați normali înainte de război, au fost părtași la atrocitățile din timpul războiului. S-a luat ca exemplu un ofițer german al cărui rol era acela de a coordona trenurile ce transportau deținuții către lagărele de exterminare. Menirea lui era ca programul trenurilor să fie respectat. În timpul procesului ce i-a fost intentat ulterior, el s-a declarat nevinovat, întrucât “nu am făcut altceva decât am respectat ordinele”. Nici unuia dintre ofițerii implicați în masacrul din timpul războiului mondial nu i-a trecut prin minte să nu respecte ordinele, să se revolte și să elibereze deținuții.
În zilele noastre acte similare se întâmplă în războaie, precum cele din Irak, Vietnam etc. Cei direct implicați în acțiunile de război, se transformă în urma forțelor situaționale ce acționează asupra lor, urmând ordinele și căutând să rămână în viață.
În România, un experiment cât se poate de real și asemănător cu cel desfășurat la Universitatea Stanford, a fost trăit de mii de tineri intelectuali, în perioada comunistă, în închisorile politice de la Aiud, Pitești, etc. Experimentul cunoscut sub numele de “Experimentul Pitești” este cel mai notoriu dintre ele. Cartea cu același nume, scrisă de istoricul Alin Mureșan pe baza declarațiilor supraviețuitorilor ororilor de la Pitești, prezintă viața pe care au dus-o deținuții politici, cum s-a încercat reeducarea acestora prin terori inimaginabile. În închisorile comuniste s-a trăit la propriu transformarea umană sub acțiunea forțelor situaționale descrise de Zimbardo în cartea sa “Experimentul Lucifer”. Mulți tineri intelectuali, prieteni, au devenit gardienii și torționarii propriilor camarazi de suferință, pentru a obține favorurile adevăraților torționari.
Dar omul este o ființă socială nu doar atunci cand este pus în situații extreme, omul este o ființă socială prin definiție, iar constrângerile sociale acționeaza mai puternic sau mai difuz în fiecare clipă a existenței noastre.
Și îmi pun întrebarea: în viața de zi cu zi, acasă, în familie, la serviciu, între prieteni… cum ne raportăm la ceilalți? Este posibil ca presiunea financiară pe care un credit devenit prea împovărător să ne transforme în oameni vicioși, răi? Contextul social pe care îl dezvoltă o funcție pe care am dobândit-o prin multă muncă sau o poziție înaltă în societate, ne schimbă oare comportamentul? În ceea ce mă privește, mă gândesc uneori la asta și îi las pe prietenii mei să se gândească și ei la asta. Poate că ar trebui să ne gândim în fiecare dimineață.
Într-o conferință recentă Philip Zimbardo expunea în fața unui grup de tineri în felul următor:
“Lumea a fost, este și va fi întotdeauna, plină de bine, și de rău, pentru că binele și răul sunt Yin-ul și Yang-un condiției umane. Dacă vă amintiți, îngerul preferat al lui Dumnezeu era Lucifer. Se pare că Lucifer înseamnă “lumină”. De asemenea, înseamnă “steaua dimineții” în unele scrieri. Și se pare că el nu l-a ascultat pe Dumnezeu, iar aceasta este cea mai gravă încălcare a autorității. Și când nu l-a mai ascultat Arhanghelul Mihail a fost trimis să-l alunge din Rai, împreună cu alți îngeri decăzuți. Așa că Lucifer a decăzut în iad și a devenit Satana, a devenit diavol, astfel debutând forța răului în univers. În mod paradoxal, Dumnezeu a fost cel care a creat Iadul, ca un loc unde să stocheze răul. Totuși nu a făcut o treabă prea bună să îl limiteze în acel loc.
Deci, această poveste a transformarii cosmice a îngerului preferat al lui Dumnezeu în Diavol, pentru mine, definește contextul înțelegerii fințelor umane care pot fi transformate din oameni buni, normali, în unelte ale răului.” încheie Zimbardo.
După cum se poate și invers, aș spune eu. Alexander Soljenitin spunea că “linia dintre bine și rău taie în jumătate fiecare ființă umană”. Aceasta înseamnă că linia nu este undeva departe. Este o decizie ce trebuie să o iei. Este o decizie personală.
Be First to Comment