Utopia

In dicționarul explicativ al limbii române scrie așa:
utopie, utopii - substantiv feminin
1. Loc sau stare de viață proiectate în viitor, întruchipând modelul unei ordini social-politice și religioase ideale.
Ideal, concepție politică sau socială generoasă, dar irealizabilă (din cauza condițiilor obiective date).
Teorie fantezistă, care preconizează o organizare ideală a omenirii, fără să țină seama de legile obiective de dezvoltare a societății.
2. Proiect imaginar, fantezist, irealizabil.
Fantezie, himeră, vis
Utopia, în sensul cel mai larg al termenului se referă la tentativa umană de a crea o societate perfectă, care nu există încă. Ideile care ar putea schimba radical lumea noastră sunt denumite, adesea, utopice. Termenul se referă, mai ales, la agregări de indivizi care s-au strâns împreună pentru a crea asemenea societăți.

Filosofii au fost interesați dintotdeauna de forme de guvernământ ideale. Ei au considerat de obicei că societatea este un analog al omului, adică o eroare iar asta a dus la propuneri de forme de guvernământ ideale care regulează viața socială în detaliu, de exemplu văzând legile ca un fel de „leac” pentru un așa-numit „organism politic”.
Pentru prima dată această idee apare în lucrările lui Platon. Inițial în Gorgias, unde apare teoria conform căreia virtutea și legile sunt un truc inventat de o masă de oameni slabi pentru a capta pofta de putere a celor mai buni indivizi, puțini la număr dar înclinați în mod natural să conducă.
Apoi în Republica (Πολιτεία - Politeia), în care sunt descrise sub forma unui dialog ideile lui Socrate despre dreptate, condiția, caracterul și sufletul omului. Pentru a ajunge mai ușor la scopul propus, dreptatea în sens etic, și a se face mai bine înțeles, autorul imaginează un oraș-stat, pe care îl va utiliza într-o analogie cu sufletul omului. Platon construiește astfel un stat ideal în care există o justiție teoretic perfectă, definit drept Kallipolis, divizat, la fel ca împărțirea tripartită a sufletului omului, în trei clase sociale: auriu – conducători/filozofi, argintiu -războinici, bronz - lucrători. Astfel, față de teoriile actuale contractuale ale statului modern, statul lui Platon are o origine naturală. Dacă toți practicanții diferitelor meșteșuguri obișnuite ar schimba unelte între ei, asta nu ar face „niciun mare rău orașului”. Dacă producătorii, gardienii și conducătorii ar face același lucru între clase diferite, pe de altă parte, ar „distruge orașul”. Platon definește virtuțile pe care statul trebuie să le posede: înțelepciunea - tipică guvernanților, curajul - specific gardienilor, cumpătarea, și dreptatea – necesară lucrătorilor.
În discuțiile din Republica sunt menționate cinci regimuri de guvernare care tind să se degradeze succesiv: aristocrația - statul ideal, timocrația, oligarhia /plutocrația, democrația și tirania/despotismul. Din aristocrație - condusă de înțelepții filosofi - se ajunge în timocrație prin război civil, conducerea fiind preluată de cei care iubesc puterea și onoarea. Dar ispitele bogăției permit apariția oligarhiei, cu polarizarea între bogați -cei care conduc - și săraci, cu accent pe proprietate. Din conflictele rezultate între clasele sociale apare democrația, când cei săraci se revoltă și preiau puterea. Dar în acest context apar și demagogii, care vor păcăli poporul ajungând în final la conducere. Libertățile excesive fac să apară trei clase sociale distincte: clasa dominantă, elitele și plebea. Tensiunile dintre cei săraci și elite fac ca plebea să acorde puteri sporite conducătorilor care, datorită corupției inerente, ajung să conducă prin tiranie.

Platon critică democrația deoarece rezultatul ei inevitabil este demagogia. Oligarhia corupe societatea prin importanța acordată banilor și decizii arbitrare, rezultând o dispariție a valorilor etice. Asta în timp ce tirania este rezultatul inevitabil al degenerării democratice.
Crescut sub influența lui Platon, Aristotel își croiește propria viziune în materie politică, dezvoltând orientări contrare celor dezvoltate de mentorul său. În opera sa intitulată ”Statul atenian” Aristotel studiază diferite constituții din zona antică cunoscută utilizând metoda inducției, adică generalizarea spre a defini cea mai bună constituție posibilă plecând de la situația constituțiilor existente. Aprecierea de care sa bucurat constituia ateniană din epoca contemporană lui Aristotel, era explicită fiind considerată de către acesta drept cea mai bună dintre toate legiuirile similare din statele cetăți grecești. Sintetizând și esențializând concepția despre bună guvernare descrisă în ”Statul atenian”, Aristotel consideră că aceasta trebuie să aibă atât ca beneficiar final cât și ca întemeietor cetățeanul cu drepturi depline al cetății.
Preocupările permanente ale marelui filozof pentru definirea și consacrarea celui mai bun regim politic sunt reluate în monumentala lucrare intitulată ”Politica”, care cuprinde mai multe tratate pe teme diferite, convergente însă într-un tablou social bine definit. Buna guvernare în viziunea expusă aici de către Aristotel trebuie să aibă la temelia sa instituia cetățeanului și a conducătorilor cetății; Pentru Aristotel, constituția bună este cea care permite instituțiilor să se adapteze și să dureze, fiindcă numai într-un mediu stabil oamenii pot da dovadă de virtute etică și politică. Aristotel, în demersul cuprins în ”Politica”, este nevoit să observe că oligarhia este dominată de puterea celor bogați iar democrația de puterea celor mulți. Aristotel apără o idee uimitoare: fuziunea celor două regimuri degradate poate duce la o constituie ,,dreaptă”. O asemenea combinație contribuie, efectiv, la neutralizarea rivalităților sociale, realizând un echilibru politic între cei înstăriți și cei sărmani. Este condiția stabilității politice. Prin urmare, singura soluție este de a le încredința conducerea politică a cetății ,,celor care urmează calea de mijloc” între bogați și săraci – adică ceea ce noi astăzi numim clasa de mijloc. Deși Aristotel își exprimă o preferință clară pentru guvernarea de către clasa de mijloc, el nu uită nici de rolul poporului, nici de importanța legii. ”Binele politicii este dreptatea, cu alte cuvinte interesul comun” părea să fie esența conceptului de bună guvernare astfel cum este ”construit” acesta în ”Politica” de către Aristotel.

Prima mutație majoră în gândirea filosofică cu privire la buna guvernare are loc odată cu apariția creștinismului în lumea mediteraneeană. Filozoful Augustin din Hipona, Sf. Augustin, preia conceptele creștinizate ale lui Platon grație lecturii lui Plotin și dezvoltă pe această schemă o operă impresionantă de interpretare a doctrine creștine, textele lui fiind una dintre sursele fundamentale ale teologiei creștine și ale filozofiei politice până la Toma d'Aquino.
Conceptele creștin-filozofice se regăsesc în lucrarea sa cea mai importantă Despre Cetatea lui Dumnezeu (De Civitate Dei, 426), în care acesta își prezintă sistemul filozofic cu privire la divinitate prin expunerea ideii de existență a două Cetăți: Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea Oamenilor.
Augustin a conceput măreața opoziție a celor două cetăți din De civitate Dei după modelul celor două feluri de cetate de care vorbește Platon în Republica: una plină de lipsuri, iar alta cu modelul în cer.
Titlul este inspirat din Psaltire și a fost ales pentru contrastul sensibil cu Republica lui Platon. Scrierea celor douăzeci și două de cărți ale lucrării a durat treisprezece ani iar unele pasaje din Cetatea lui Dumnezeu lasă impresia că Augustin a discreditat complet Imperiul Roman și toate instituțiile sale politice, socotindu-le organizații însetate de putere, create de cei influenți pentru a domina și a oprima în fărădelege. În cartea a nouăsprezecea a lucrării, Augustin analizează similitudinea dintre marile cetăți pământești și cele cerești. Cetatea cerească este acel loc al perfecțiunii spirituale care nu poate fi atinsă decât printr-o cunoaștere de tip revelat. Aceasta vine în contrast cu Cetatea Pământeană care organiza existența temporală a oamenilor după principiul cunoașterii raționale, tot așa cum Babilonul este diferit de Ierusalim. Orașul lui Dumnezeu este populat de oameni care renunță la plăcerea pământească pentru a se dedica adevărurilor veșnice ale lui Dumnezeu, descoperite acum pe deplin în credința creștină. Orașul Pământesc, pe de altă parte, este format din oameni care s-au cufundat în grijile și plăcerile lumii prezente, trecătoare. Cu toate că diferența este enormă, între cele două Cetăți fiind un vid apocaliptic, totuși ambele sisteme se ocupă de două lucruri pe care le au în comun: dreptatea și pacea, deși uneori, prin aceste cuvinte, nu se înțelege același lucru. Valorile cetății lui Dumnezeu sunt căutate în această lume prin mijlocirea Bisericii.

În 1516, la puțină vreme după descoperirea Americilor, Sir Thomas Moore publică lucrarea sa Utopia (De Optimo Respublicae Statu deque Nova Insula Utopia). Etimologic, în limba greacă titlul cărții se traducea prin "ou-topos", ceea ce înseamnă "fără loc", "niciunde". Utopie e un cuvânt telescopat, căci unește sensurile a două cuvinte, outopia - fără loc și eutopia - loc bun.
După ce în cartea întâi autorul critică starea de lucruri din Europa creștină, în cea de a doua parte, prin personajul său principal Rafael, povestește în detaliu despre organizarea utopienilor. Astfel, forma de guvernământ este republica. Un magistrat este ales de fiecare 30 de familii, cei 200 de magistrați, ai fiecărui oraș alegând la rândul lor un principe. Toți oamenii, bărbați și femei, au o ocupație care le ia doar 6 ore pe zi. Nimeni nu duce lipsă de nimic pentru că toți muncesc. Nu posedă bunuri proprii, sunt îmbrăcați toți la fel și totul aparține tuturor. Când au nevoie de ceva se duc la depozite, de unde iau cât au nevoie. În fiecare oraș sunt patru spitale publice. Utopienii își schimbă locuința din oraș prin tragere la sorți la fiecare 10 ani. Timpul liber și-l petrec în ocupații utile și nu practică nici un fel de joc de noroc. Nu folosesc bani și disprețuiesc aurul atât de mult încât îl folosesc doar pentru a face din el oale de noapte sau lanțuri și cătușe. Utopienii urmăresc să trăiască virtuos în acord cu natura. Fericirea pentru ei este plăcerea de un fel mai adevărat și pur, de exemplu „plăcerea de a ajuta”, sănătatea, muzica etc. Legile sunt simple și clare, astfel că fiecare le poate înțelege. Iubesc pacea, sunt curajoși și prudenți. În război, recrutează mercenari pe care îi plătesc cu aurul disprețuit de ei înșiși.

Dacă legenda Atlantidei a inspirat multe mituri utopice, și foarte probabil lucrările lui Platon și Aristotel, abia marile descoperiri geografice precum și explorările științifice și filosofice din secolul al XV-lea au permis decoruri mai realiste, iar Moore însuși a asociat Utopia cu Amerigo Vespucci. Numărul savanților preocupați de imaginarea și construcția unei societăți ideale a crescut vertiginos, devenind o preocupare constantă a unei elite culturale preocupată de binele comun și dreptate. Alte utopii similare cu cele ale lui Moore în teme umaniste au fost Lumile ( I mondi, 1552) a lui Antonio Francesco Doni și Orașul fericit (La città felice, 1553) a lui Francesco Patrizi. O utopie practică timpurie a fost cuprinzătoarea Orașul Soarelui ( La città del sole, 1602 ) a lui Tommaso Campanella. Noua Atlantidă (New Atlantis, 1627) a lui Francis Bacon a fost practică în programul său științific, dar speculativă în ceea ce privește filozofia și religia. Comunitățile utopice creștine au fost descrise în Regatul Antangil (Royaume d Antangil, 1616) de „I.D.M.G.T.” și Christianopolis (1619) de Johann Valentin Andreae. Puritanismul a produs multe utopii literare, atât religioase, cât și laice, în special Legea libertății (The Law of Freedom 1652), de Gerrard Winstanley, sau The Common-Wealth of Oceana (1656) în care James Harrington a argumentat pentru distribuirea pământului ca o condiție a independenței populare. În Franța, lucrări precum Terre australe connue de Gabriel de Foigny (1676) au predicat libertatea individului. Anul 2440 (L’An 2440, 1770) de Louis-Sébastien Mercier a anticipat doctrinele revoluționare.

Umanistul multidisciplinar Leon Battista Alberti, urmat de arhitectul Antonio Filarete, au fost primii care au dezvoltat ideile Utopiei în planul unui oraș. Apar așadar primele încercări de a pune în practică ideile unor comunități democratice, egalitare și dominate de dreptate. Filarete a proiectat un oraș concentric, cu vârfuri și străzi radiante, pe care l-a numit Sforzinda, orașul ideal denumit după Francesco Sforza. Aspectul de bază al orașului este o stea cu opt colțuri, creată prin suprapunerea a două pătrate, astfel încât toate colțurile să fie echidistante. Această formă este apoi înscrisă într-un șanț circular perfect. Această formă este iconografică și probabil se leagă de interesul lui Filarete pentru magie și astrologie. În concordanță cu noțiunile Quattrocento și Cinquecento privind puterea talismană a geometriei și importanța crucială a astrologiei, Filarete oferă, pe lângă sfaturi pragmatice cu privire la materiale, construcție și fortificații, note despre cum să favorizeze armonia cerească în Sforzinda.

La 7 octombrie 1593, Republica Venețiană a fondat un nou tip de așezare revoluționară - Palmanova. Data înființării orașului a comemorat victoria forțelor creștine asupra turcilor otomani în bătălia de la Lepanto din 1571, în timpul războiului pentru Cipru. Folosind cele mai recente inovații militare ale secolului al XVI-lea, acest mic oraș a fost proiectat ca o fortăreață în formă de stea cu nouă colțuri, fiind proiectată de Vincenzo Scamozzi. Între vârfurile stelei ieșeau metereze pentru ca punctele să se poată apăra între ele. Un șanț înconjura orașul și trei porți mari, păzite, permiteau intrarea. Construcția primului cerc, cu o circumferință totală de 7 kilometri, a durat 30 de ani.
Idea dominantă în construcția orașului Palmanova a fost aceea că armonia geometrică și frumusețea întărește bunăstarea unei societăți. Fiecare drum și direcție de mișcare au fost atent calibrate și fiecare parte a planului avea un motiv bine determinat de a fi. Fiecare persoană ar avea aceeași responsabilitate și ar ocupa același suprafață construită, iar fiecare persoană trebuia să servească unui scop specific. Precum teoreticienii societății utopice s-a dorit o eliminare calculată a varietății și un mediu monoton. Orașul avea o formă geometrică și era înconjurat de ziduri puternice de apărare. Aceste ziduri au oferit putere militară, dar au protejat și orașul prin păstrarea și transmiterea cunoștințelor omului. Cunoașterea, învățarea și știința urmau să dea formă vieții de zi cu zi a oamenilor care trăiesc în interior. Cunoștințele fiecărei persoane erau împărtășite de întreaga societate și nu exista nicio modalitate de a lăsa nicio informație să intre sau să iasă. Așa cum spunea Thomas Moore în cartea sa: „Cine cunoaște pe unul, le cunoaște pe toate, sunt atât de asemănători unul cu altul”.

Profesorul american Edward Wallace Muir spunea despre Palmanova: „Teoreticienii umaniști ai orașului ideal au proiectat numeroase orașe planificate care arată intrigant pe hârtie, dar nu au avut un succes deosebit ca spații locuibile. De-a lungul frontierei de nord-est a imperiului lor continental, venețienii au început prin a construi în 1593 cel mai bun exemplu de oraș planificat umanist - Palmanova, un oraș fortăreață conceput pentru a se apăra împotriva atacurilor otomanilor din Bosnia. Construit ex nihilo conform specificațiilor umaniste și militare, Palmanova trebuia să fie locuit de negustori care se întrețin singuri, Cu toate acestea, în ciuda condițiilor curate și a amenajării elegante a noului oraș, nimeni nu a ales să se mute acolo, iar până în 1622 Veneția a fost nevoită să ierte criminali și să le ofere gratuit loturi de construcție și materiale dacă ar fi de acord să se stabilească în oraș."
Prima încercare serioasă de a pune în practică teoria unei societăți perfecte pare că nu a mers foarte bine.

Dar idea nu a murit, fiind preluată și rafinată de societățile iluministe alte secolului XVIII-lea, de cele mai multe ori acționând în clandestinitate. Spre exemplu în 1774 în coloniile britanice din America de Nord sau în 1789 în Franța.
Apărute la puțină vreme după apariția francmasoneriei, Constituțiile lui Anderson din 1723 pun bazele unei noi organizații globale cu obiective sociale și politice ambițioase. Francmasoneria se definea ca o asociaţie liberă, de oameni independenţi, care nu depind decât de propria lor conştiinţă, care se angajează să pună în practică un ideal de pace, de iubire si de fraternitate. Ea avea ca scop perfecţionarea morală a umanităţii şi propagarea unei adevărate filantropii prin utilizarea de uzanţe şi forme simbolice. Așadar, o societate ideală, o utopie. Se va dovedi cea mai longevivă, influentă și de succes organizație de acest fel.

Jean Jaques Rousseau, în celebra sa lucrare Contractul social (Du Contrat social, 1762) susține că Statului este personalitate morală, o suveranitate întemeiată pe voința generală, regulile de drept stabilite - adică legile - își vor afla puterea în aceeași voință. Dar această suveranitate aparține poporului și - fiind o manifestare de voință - nu se poate delega. Poporul va trebui să se pronunțe singur în toate împrejurările, prin delegați. Rousseau susține că aspectele politice ale unei societăți ar trebui împărțite în două părți. În primul rând, trebuie să existe un suveran format din întreaga populație care reprezintă voința generală și este puterea legislativă în interiorul statului. A doua diviziune este cea a guvernului, fiind distinctă de suveran. Această diviziune este necesară, deoarece suveranul nu se poate ocupa de anumite chestiuni precum aplicarea legii.
Dacă Edmund Burke a fost primul care a sugerat în 1794 că filosofii Iluminismului francez erau responsabili pentru Revoluție, abia Gian Pio Matogno a dovedit legătura dintre revoluția franceză și organizațiile masonice. În ajunul Revoluţiei, așa-numitele “societăți literare” în fapt organizații revoluționare de inspirație masonică, numărau peste 50 000 de membri. Asta arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Este cert faptul că aceasta a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar nu se poate spune că a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei. Fără îndoială că filosofia a dat ideile, organizațiile “literare” le-au protejat prin structurile lor secrete și le-au propagat prin rețelele de societăți răspândite pe întreg teritoriul continentului, dar cauzele prăbușirii Vechiului Regim trebuie căutate în consecințele problemelor socio-economice ale momentului. Masoneria și-a dorit să joace rolul de mediator între revoluționari, adepți ai ideilor utopice și Vechiul Regim. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, masonii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie „bolta de oţel”. Aceștia se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte.
Ne aflăm așadar la cea de a doua tentativă de a pune în practică teoria unei societăți perfecte bazată pe virtuțile libertății, egalității și fraternității ai cărei constructori nu mai imaginează modest orașe perfect armonioase, ci națiuni-state. Nici a doua oară nu merge foarte bine. Urmează Marea Teroare, apoi aventurile militare al împăratului iluminat Napoleon Bonaparte și sute de mii de morți din Portugalia în Egipt sau Rusia.
Dar, așa cum spunea Ion Ghica, pe străzile Bucureştilor de la 1789, la numai o zi după căderea Bastiliei, se auzea „Allons, enfants de la patrie” sau „Vive le son, vive le son du canon”. Dar, adăuga un detaliu important - accentul era grecesc. Grecesc, fiindcă grecii priveau deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate” din perspectiva eliberării de sub otomani. Sub aceleaşi idealuri va lua fiinţă, în Odessa, imediat după triumful Revoluţiei Franceze, societatea secretă Eteria, ce avea ca proiect nu numai eliberarea Greciei, ci şi transformarea Balcanilor într-un soi de nou Eden al naţiunilor. Aşa se explică de ce în Eterie s-au înrolat şi mari boieri români cum ar fi Ghica, Dudescu, Cîmpineanu sau Sturdza. Și tot așa, regăsim societăți revoluționare secrete de influență masonică de la Carbonarii italieni la Juntas de la Soberania din America Latină. Internaționale, cosmopolite, fidele principiilor iluminismului, ale contractului social și imaginând societăți guvernate de poporul suveran, opunându-se despotismului și abuzurilor epocii. Idealiste, dacă nu utopice.

Este indubitabil că societățile revoluționare din prima jumătate a secolului al XIX-lea, guvernate de principiile egalității și fraternității, organizate pe grade, având un sistem de educație prin inițiere, acționând discret și având un caracter ezoteric, au fost păstrătoarele și propagatoarele ideilor progresive care au dus la formarea statelor moderne. Rolul unor lideri ai acestor organizații precum Giuseppe Mazzini, Lajos Kosuth sau Simon Bolivar nu este contestat astăzi de nici o școală istorică. Dar oare au reușit acestea în demersul lor de a pune în practică teoria utopistă a unei societăți perfecte?
Renunțând la rigiditatea primitivă a principiilor filosofice ale antichității și renașterii, prin teoriile iluminismului și contractul social, reglat la rândul lui de acceptarea inegalităților sociale, dar consecvenți în idealurile libertății și democrației, așadar printr-un compromis, revoluționarii secolului XIX-lea au transformat radical fața națiunilor lor. Practic, prin medierea dintre mișcările revoluționare și sistemele de putere existente la acea vreme statele s-au modernizat.

Dar ce s-a întâmplat cu societatea perfectă și statul ideal? Nu, nu voi scrie acum despre comunism, ci despre un alt experiment.
Mirra Alfassa s-a născut la Paris în 1878 într-o familie burgheză de evrei sefarzi. În tinerețe, a călătorit în Algeria pentru a practica ocultismul împreună cu Max Théon. Mai târziu, în 1914, ea a plecat la Pondicherry, India unde l-a întâlnit pe Sri Aurobindo și a găsit în el „figura întunecată a Asiei” despre care a avut viziuni și pe care l-a numit Krishna. Treptat, pe măsură ce tot mai mulți oameni i s-au alăturat ei și lui Sri Aurobindo, ea a organizat și dezvoltat Ashramul cu același nume. Acesta a devenit în 1968 Auroville, un oraș experimental dedicat unității și evoluției umane. Cei 3000 de locuitori ai orașului Auroville trăiesc în căsuțe pe care și le-au construit singuri, gătesc cu ajutorul energiei solare și încearcă să dea un nou înțeles conceptului de comunitate. În Auroville nu există un sistem de legi, poliție sau primar, iar televiziunea și discotecile lipsesc cu desăvășire. Locuitorii lui, care sunt în proporție de 2/3 neindieni și provin din 55 de țări, nu recunosc religia, politica și banii. Auroville este locul din care, cred mulți, va porni regenerarea umanității. Simt, spunea Alfassa, că acest lucru va porni de jos, dintr-un loc mic, unde oamenii sunt capabili încă de coeziunea care să-i facă să aibă încredere unii în alții. La ceremonia de inaugurare din 1968 au fost prezenți președintele Indiei și reprezentanți din 121 de state într-un gest care se dorea al aspirației spre o lume unită.
Înainte de 1980, Societatea Sri Aurobindo deținea în mod legal toate activele orașului. În 1980, guvernul Indiei a adoptat Legea prin care a preluat conducerea orașului. Schimbarea a fost inițiată atunci când, după moartea lui Mirra Alfassa în 1973, s-au dezvoltat serioase fisuri în managementul de zi cu zi între Societate și locuitorii orașului. Locuitorii au făcut apel la Indira Gandhi, pe atunci prim-ministru al Indiei, pentru o intervenție. Societatea a contestat, fără succes, acțiunea Guvernului la Curtea Supremă a Indiei. Verdictul final a confirmat validitatea constituțională a acțiunii și intervenției guvernului. În acest moment, Auroville este un oraș autonom guvernat, conform legilor Indiei.

Soarta orașului Palmanova, sau a orașului Auroville, îmi amintește de afirmația unui mare filosof pe nume Iosif Stalin care spunea că nu poți face omletă fără să spargi ouă. Dar îmi amintește totodată de opinia lui Panait Istrati care spunea în 1929, după o vizită în soviete care l-a șocat, în ciuda orientării sale stângiste: „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” Și închei, pe dreapta, cu Sir Isaiah Berlin, filozof și unul dintre cei mai importanți gânditori liberali contemporani, care atrăgea atenția că „omenirea poate admira acum munți de ouă sparte dar nimeni nu a gustat încă omleta”. Așa e și cu societatea utopică pe care și-au imaginat-o toți marii gânditori de care vorbeam.