Îmi amintesc noroaiele din drumul spre școală. Sunt...mulți ani de atunci, dar este o amintire care nu poate fi uitată. Odată cu strada Borzești se termina orașul, iar până la scoală drumul era un continuu șantier. Trebuia să calci cu grijă prin acel noroi cleios, și mai întotdeauna picioarele ți se afundau până la greznă. Din loc în loc câteva pietre ascuțite sau cărămizi sparte aveau rolul, mult prea pretențios, de a îți oferi câteva puncte de sprijin. Vreun responsabil, adept al principiului “merge și-așa” era mai mult decât satisfăcut.
Astăzi, trec în fiecare zi pe lângă un șantier, în minunatul meu oraș. Șantierele de azi sunt la fel ca cele de acum mulți ani. Trebuie să calci cu grijă prin acel noroi cleios, și mai întotdeauna picioarele ți se afundă. Doar glezna este ușor mai sus. Noroiul e la fel de adânc. Din loc în loc câteva pietre ascuțite sau cărămizi sparte au rolul, mult prea pretențios, de a îți oferi câteva puncte de sprijin. Vreun responsabil, adept al principiului “merge și-așa” este mai mult decât satisfăcut.
Noroaiele de atunci sunt precum noroaiele de acum, de parcă orașul ăsta, de parcă lumea asta a bătut pasul pe loc. Constructorul Dorel, sau responsabilul cu pietrele ascuțite, urmează aceleași cursuri, și termină aceași școală. E școala lui “merge și-așa”.
Be First to Comment